Calator prin Romania

Archive for Aprilie, 2012

Spre Dealul Gurga

O zona foarte frumoasa si relativ aproape de Bucuresti dar pe care putini o viziteaza; merita macar o zi de plimbare pe dealurile din jurul orasului Breaza.

                                                  Crucea Eroilor de pe Dealul Gurga


Posta Romana

Posta Romana mereu la datorie:D(erau maxim 5-6 case in zona)


Pod Grant

Povestea unui cartier dar si o scurta prezentare a istoriei batranului Giulesti si a galeriei giulestene:

http://www.realitatea.net/emisiuni/strictsecret.html


Poze din fenomen

Un site cu poze ceva mai speciale din lumea fotbalului si a peluzelor:

http://torcida2.blogspot.com/


Cabana Piatra Singuratica

Cabana aflata la altitudinea de 1504 m a fost construita de catre Societatea Carpatina Ardeleana si inaugurata la data de 14 august 1932. In anul 2010 degradarea accentuata a cabanei a facut necesara recontructia completa a acesteia. In prezent, In afara de camera cabanierului, exista 2 incaperi incalzite, cu aproximativ 16-18 paturi. In podul cabanei sunt amenajate circa 10-15 locuri pe saltele. Podul nu este incalzit, dar se poate dormi in saci de dormit chiar si in conditii de iarna. O camera este rezervata pentru Salvamontul Miercurea Ciuc.

Cazarea costa 15 lei/persoana/noapte.

La cabana se serveste masa doar prin precizarea acestui lucru in momentul rezervarii telefonice!

Cateva preturi orientative:

– Ciorba de pui / vacuta / taraneasca – 10 lei
– Ceai – 3,5 lei
– Vin fiert – 5 lei
– Gratar – 15 lei
– Fasole cu carnaciori – 15 lei

Cai de acces:

Cele mai scurte si mai usoare trasee marcate spre Piatra Singuratică pornesc din orasul Balan. Pentru cei care sosesc cu trenul, gara de destinatie este Izvorul Oltului, de unde mai sunt de parcurs 11 km pana la orasul Balan.

Traseul marcat banda albastra este cea mai des utilizata varianta si porneste din centrul orasului, de langa biserica romano-catolica, pe malul Paraului Fierarilor.

Mai rar strabatute, dar avand un farmec aparte sunt traseele marcate care trec pe creasta muntilor Hasmas, venind dinspre Ghimes, Pasul Pangarati sau dinspre statiunea Lacul Roşu.

Banda albastra dinspre Bălan

Traseu: biserica (865 m) – valea paraului Fierarilor – Cabana Piatra Singuratica (1504 m)

Durata si distanta: ~1,5 ore / 4,5 km

Banda rosie spre Varful Hasmasul Mare

Traseu: Cabana Piatra Singuratica (1504 m) – Saua Curmatura – Hasmasul Mare (1792 m)

Durata : ~2 ore



Cabana Omu – Muntii Bucegi

Prima cabana de piatra construita in Bucegi (3 septembrie 1888) este situata pe cel mai inalt varf al Muntilor Bucegi fiind cea mai inalta baza turistica din tara noastra. Cabana Omu este un adapost apreciat de turistii care vin sa admire frumoasa panorama a inaltimilor de pe acest varf renumit si prin vanturile sale.

Drumuri de acces:

Din Sinaia (alt. 798 m), poteca marcata cu banda albastra pe la Cabana Poiana Stanei (alt. 1270 m) pana la Cabana Piatra Arsa (alt. 1950 m), de unde se contiuna pe poteca marcata cu banda galbena pe la Cabana Babele (alt. 2200 m) pana la Varful Omu. Drum nerecomandat iarna intre Cabana Poiana Stanei si Cabana Piatra Arsa. Durata cca. 8 ore. Iarna este recomandat drumul pe la Cota 1400 si Cabana Varful cu Dor (marcaj banda rosie). In continuare, drumul marcat cu banda galbena de mai sus. Durata cca. 9 ore.

Din Busteni (alt. 883 m) pana la Cabana Babele traseele descrise pentru cabana respectiva, in continuare drumul marcat cu banda galbena pana la Varful Omu. Durata Cabana Babele – Varful Omu cca. 2 ore.

– sau prin poiana Pichetul Rosu (drumurile descrise la Cabana Poiana Izvoarelor). De la Pichetul Rosu, poteca marcata cu banda rosie pe la Prepeleag (alt. 1750 m) si peste Varful Bucsoiului (alt. 2492 m) pana la Omu. Drum nerecomandat iarna.
– sau poteca marcata cu banda galbena prin Poiana Costilei si Valea Cerbului. Durata 5 – 6 ore.

Din Predeal si Rasnov, drumurile descrise pentru cabana Malaiesti. In continuare poteca marcata cu banda albastra pana la Cabana Omul. Durata Cabana Malaiesti – Varful Omu cca. 3 ore. Traseu nerecomandat iarna. Iarna turistii experimentati pot trece spre Omu prin Hornurile Malaiesti.

Din Bran (alt. 752 m), poteca marcata cu banda rosie prin Clincea si Saua Tiganesti. Durata 6 – 7 ore.

– sau poteca marcata cu triunghi galben prin Ciobotea si Varful La Scara. Durata 7 – 8 ore.

Text preluat din “Ghidul Cabanelor” de Gh. Epuran, editia 1964

Pentru a ajunge la Cabana si Varful Omu (2505m), traseul care porneste de la Cabana Babele reprezinta cea mai usoara modalitate. Este un traseu lejer dar care ofera privelisti spectaculoase spre Valea Cerbului, Coltii Morarului si Valea Obarsiei.


Cele mai bune programe de editare foto-gratuite

1. GIMP  are o istorie de aproape 15 ani. A fost dezvoltat initial pe platformele UNIX şi Linux, dar la scurt timp a aparut si versiunea pentru Windows. GIMP are o interfata prietenoasa si usor de utilizat. O alternativa gratuita la mult mai cunoscutul si mult prea scumpul Photoshop.

2. Picasa este o aplicatie produsa de Google. Pe langa optiunile de editare si ajustare, ofera si posibilitatea de organizare a fotografiilor in albume foto arhivate in functie de data. Programul citeste formatele JPEG, GIF, PSD, BMP precum si fisiere video si are marele avantaj de a fi compatibil cu majoritatea aparatelor digitale de pe piata.

3. Photo! Editor este un program de modificat poze gratuit ideal pentru utilizatorii mai putin experti si care doresc o modificare rapida a pozelor. Pentru a folosi acest program de modificat poze nu este nevoie de cunostinte avansate, programul pune la dispozitie tot ce este necesar pentru o modificare esentiala.


Canionul Sapte Scari – Piatra Mare

Cheile Sapte Scari sunt situate in partea central-vestica a Muntilor Piatra Mare, la o altitudine medie de 980m, nu departe de Valea Timisului (Dambu Morii), pe paraul Sapte Scari, afluent de stanga a Vaii Sipoaie. Sunt cele mai mari si mai spectaculoase cheidin intreg arealul Masivului Piatra Mare.

Accesul se face auto sau cu trenul pana in localitatea Timisul de Jos aflata pe DN 1. Cu masina se poate merge pana in comuna Dambul Morii. Din Dambul Morii se urmeaza drumul forestier paralel cu valea raului Sipoaia. Apoi se merge pe poteca marcata cu banda galbena pentru aproximativ 45 minute.

Canionul are o lungime de 160m si o diferenta de nivel de 58m. Prima treapta a cascadei, de jos in sus, are o inaltime de 8m, urmata de alte 6 trepte, cea mai mare avand aproximativ 35m inaltime.

Traseul prin Canionul Sapte Scari este un traseu accesibil unui grup variat de iubitori de natura, el reprezentand o alternativa foarte buna pentru o iesire de o zi, in locul clasicului gratar la padure.

Atentie !!! Scarile sunt destul de alunecoase iar cateva zone din lemn s-au rupt.

 
 

Update: Canionul a fost refacut in totalitate in toamna anului 2013 iar acum accesul este mult mai sigur dar este si contra cost din cate am inteles( sunt multe discutii pro si contra biletelor) fiind propuse preturile: 10 lei pentru adulti si 5 lei pentru copii si studenti.


Via Liga Suporterilor Rapidisti

Un articol interesant si emotionant care cred ca merita preluat si pe acest blog:

A fi rapidist înseamnă, în opinia mea de observator exterior, e drept simpatizant, însă nu suporter al feroviarilor, a fi parte a unei stări de spirit unice în România, unicitate care este generată de întrunirea a patru elemente imposibil de regăsit la orice altă grupare de suporteri.

1. În primul rând, Rapid este echipa cartierului muncitoresc istoric al Capitalei (Grivița-Giulești) iar acest lucru nu înseamnă câtuși de puțin că fondatorii ei, angajați ai Depoului CFR Grivița ar fi fost comuniști, acuzație cu care feroviarii bucureșteni sunt gratulați, pe lângă apelative jignitoare ori rasiste, gen țigani sau gunoieri, de aplaudacii, așa-zis suporteri ai celor două cluburi militariste create și finanțate de ocupantul sovietic al României și, ulterior, de regimul ceaușisto-neaoșist de la București (1965-1989).

Dimpotrivă, orice om cu cugetul curat care se apleacă asupra istoriei politice, sportive a spațiului muncitoresc din nord-vestul capitalei poate constata, dacă se oprește la Biserica Sfântul Gheorghe-Grivița, a cărei construcție este descrisă în monumentalul roman Groapa al regretatului scriitor Eugen Barbu, că donatorii pentru construirea lăcașului de cult au fost sindicaliștii din cadrul Căilor Ferate Regale – controversatul Carol al II-lea este cel care a inaugurat, în 1938, legendara arenă cu lift de lângă șinele de cale ferată, dincolo de episodul cu rejucarea semifinalei Rapid-Venus 2-1 (la rejucare 4-2) din 1939, ordonată de cerberul său, Gavrilă Marinescu.

Atât de comuniști și de atei erau sindicaliștii din CFR și atât de fideli lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (ce-i drept, rapidist, însă doar la nivel declarativ, după ocuparea țării de către sovietici), încât și-au folosit banii din visteria sindicatului pentru a-și construi o… biserică.

2. Un al doilea motiv fundamental pentru care fenomenul rapidist merită respectul oricărui om cu inima dreaptă pasionat de sportul cu balonul rotund, e unul care ține de fenomenul sportiv și microbistic: în ciuda unui hiat de peste un sfert de veac (1971/1972-1997/1998) în care Rapidul nu s-a aflat în lupta pentru primele poziții ale clasamentului, dintre care 10 ani au însemnat evoluție în eșalonul valoric secund, deși s-a micșorat numeric, pierzând prima poziție în clasamentul numărului de suporteri, galeria vișinie nu doar că nu a sucombat iar clubul nu doar că nu și-a permanentizat statutul de formație ABBA, așa cum din nenorocire s-a întâmplat cu alte nume de legendă ale fotbalului românesc, precum UTA, U Cluj ori Petrolul, ci dimpotrivă atât galeria a început să se mărească din nou după jumătatea anilor 1990 și clubul a reușit să revină în primele poziții fără a le mai părăsi de peste un deceniu și jumătate.

Rapidul, stare de spirit eminamente anti-comunistă în fotbalul românesc se încăpățânează să supraviețuiască, după ce a viețuit sub trei dictaturi (carlistă, antonesciană și comunistă) și nesfârșitei tranziții spre capitalism, constituie ca un veritabil ghimpe în coasta celor doi puternici ai fostului regim, care și-au conservat, prin intermediul banilor, și uneori a politicului, puterea la nivelul organismelor diriguitoare ale fotbalului românesc.

3. Motivul numărul trei se leagă oarecum de cel de-al doilea și ilustrează în mod cum nu se poate mai grăitor caracterul pe care cineva trebuie să-l aibă pentru a fi suporter al vișiniilor: Rapid este, de departe cel mai furat club din istoria campionatului României, rivalii creați și finanțați de KGB și Armata Roșie (clona primei poartă același nume cu omologa reprezentantă a Miliției sovietice iar cea de-a doua s-a numit pentru câțiva ani CSCA, traducere fidelă a numelui formației militare sovietice), răpind feroviarilor nu mai puțin de zece titluri (Dinamo-6, Steaua-4). Să ai atâția suporteri în asemenea condiții, să nu poți fi doborât și distrus, nici măcar cu metodele arhicunoscute ale regimului comunist (trimiterea lui Ion Dumitru la regimentul de tancuri pentru a fi forțat să semneze cu Steaua e doar cel mai grăitor exemplu, însă nici pe departe singurul), iată un fenomen greu explicabil, care, însă, constituie o dovadă palpabilă a faptului că în România mai există oameni care mai prețuiesc noțiuni precum atașament față de propria identitate, față de comunitate, cartier, apartenență profesională și, nu mai puțin important, față de spiritul de dreptate, tot mai rar întâlnit nu doar pe tărâm fotbalistic și microbistic.

4. În sfârșit, dar nu mai puțin important: galeria vișinie este singura grupare de suporteri din țară peste a cărei intransigență anti – Steaua și anti – Dinamo nu pot trece nici patronatul, nici jucătorii proprii, nici chiar politicienii, în general, nimeni.

De-a lungul timpului suporterii rapidiști au cântat, în timp ce echipa lor evolua în eșalonul secund, pentru mari echipe de provincie, conduse de Nicolae Dobrin, Ilie Balaci sau Emerich Dembrowski, care luptau, inclusiv furate de arbitri împotriva celor doi dușmani ireductibili cu grade militare. Pentru a fi trădați, culmea, după Revoluția din 1989, rând pe rând de fiecare dintre aceste cluburi, care au pactizat, nu forțați, ci dominați de interese financiare cu puterile din Capitală. Iar galeriile acestora, considerate odinioară „frați” ai giuleștenilor, nu au putut sau, în unele cazuri, nu au vrut să împiedice acest lucru.

În Giulești nu sunt de închipuit scene de genul celei cu celebrul oier devenit patron care își pune fularul alb-roșu la gât după un meci cu rivala ireductibilă și apoi mai și scandează Hău – Hău împreună cu galeria acesteia, în semn de recunoștință pentru cadoul participării în Champions League.

Nici trimiteri de titluri către una dintre grupările mai sus menționate și nici măcar pacte mai mici cu Diavolul pe care galerii precum cele din Craiova, Pitești, Cluj (Universitatea), Ploiești (Petrolul) sau Timișoara.

Niciodată un președinte al Rapidului nu și-ar permite agreseze, înconjurat de bodyguarzi un suporter alb-vișiniu, cum a procedat, în 2006, pe un stadion rival, individul dubios cu inițiale MMS, când partener, când certat cu Șeful Suprem al Turmei de Oi.

Și chiar dacă unii cârcotași ar putea invoca două precedente, cel cu acceptarea în 1965, a înfrângerii pentru ca Steaua să scape de retrogradare, ori acel 4-3 câștigător cu Dinamo din 1987, aferent ghetei lui Cămătaru și salvării de la încă o retrogradare a vișiniilor, e de menționat că ambele s-au petrecut împotriva voinței unei galerii care nu putea face nimic împotriva dictaturii comuniste.

Iar la acel meci din 1987, împătimiții de alb-vișiniu scandau, într-un superb atașament față de sport, față de jocul disputat doar pe teren, „Cămătaru Rodion, nu e ghată e șoșon ” și „Rapid CFR, mai bine jucăm în B! ”

Apoi, non–combat-ul recunoscut aproape direct de antrenorul Marian Rada din 2008, după partida cu CFR Cluj se înscrie ca fenomen românesc întâlnit în Italia și Anglia anului 2009-2010, când la cererea expresă a suporterilor lor, Lazio Roma și FC Liverpool au refuzat lupta împotriva lui Inter, și respectiv Chelsea, pentru ca rivalele de moarte AS Roma și Manchester United să nu câștige titlul de campioane.

În toate cele trei cazuri s-a vorbit la vremea respectivă de blat. Însă, pentru oricine are, cu adevărat, microbul fotbalului în vene, e limpede că niște jucători atașați culorilor sub care joacă nu pot ignora o cerere ca meciul să fie pierdut, venind de la cei care, în mod absolut irațional, ar dori ca favoriții să câștige toate celelalte meciuri fără excepție, deși, la rece, sunt conștienți că așa ceva e imposibil.

Niciodată în Giulești calcule meschine legate de cuantumul chiriei stadionului, ori câștigul posibil din mutarea meciurilor pe Național Arena nu vor putea prevala, pe termen mediu și lung, împotriva mitului fostei Potcoave (inspirată de vechiul stadion Highbury al tunarilor de la Arsenal Londra).

Dan Ștefan, ziarist independent, nu de sport, ci de politică internațională.


O melodie de suflet