Calator prin Romania

Romania anilor 2000

Un fragment din cartea E Oriente a lui Paolo Rumiz tradus si scris de Raul Cazan

Püspökladány, dimineață cu soare rece în mijlocul pustiei Hortobagy, la sud-vest de Debrecen. Într-o mică gară habsburgică construită în lemn de brad cer un bilet pentru România, dar împiegatul se simte îndreptățit să mă avertizeze că ar fi mai bine să mă răzgândesc. “Oameni răi”. Cred că în 1914 Asicurazioni Generali, născute la Triest, făceau jumătate din afaceri la est de Viena. Astăzi au rămas mai puține de 10 la sută. Sondajele spun că în Italia de Nord românul sau bulgarul sunt simțiți mai străini decât un nigerian sau un vietnamez. Astfel îndepărtăm culturile europene. Și acceptăm altele, venite de la ani lumină distanță, doar pentru că se adaptează mai ușor noilor sclavii.

Începe să ningă din nou, plec către Transilvania cu impresia că mă îndrept spre capătul lumii. De fapt, e încă bătrâna Austro-Ungarie. Fulguiește moale pe micile clădiri Jugendstil, pe clopotnițe rotunjite și pe căsuțe cu un colorit galben-habsburgic. În același timp, în tren, poliția îmi reține pașaportul fără a-mi da nicio explicație. Convoiul de fier intră în văi lungi și câmpuri întinse, după Oradea încetinește, afară sunt soldați care curăță calea ferată. Unul din ei cu o privire șireată aruncă un bulgăre de zăpada proaspătă către ferestruta întredeschisă și mă ia din plin. Râde fericit, râd și eu, sfichiurea rece a omătului m-a trezit din toropeală. Râde chiar și polițistul restituindu-mi pașaportul. Nu voi uita niciodată chipul acela de copil îmbrăcat în verde-gri.

Noapte românească la Cluj-Napoca, în inima munților Transilvaniei. Ninge atât de tare încât nu pleacă nici măcar taxiurile din fața gării. Pe trotuare, gheața amestecată cu smog devine fleșcăită ca leșia, dar oamenii au o abilitate cu totul specială în a o înfrunta patinând cu bocancii. Bătrâni și copii alunecă într-o liniște ireală în cel mai frumos peisaj baroc al Mitteleuropei; pe acoperișuri în formă de ceapă, zăpada pare frișcă pe o prăjitură cu bezele. Pretutindeni, luminițe ce par decorațiuni de Crăciun; ele sunt de fapt naționaliste, roșii, galbene și albastre. Aici oamenii aproape că nu au din ce trăi, dar patriotismul se vinde la kil. Totul are culorile drapelului. Până și băncile din parc.

În saloanele Continentalului, un hotel cu săli imense, decorațiuni în stil imperial și odoare socialistă a vechilor calorifere supraîncălzite, e un mare bal. La parter se răsucesc sâni și șezuturi, e o veselie colectivă necunoscută în Italia. Trei, patru sute de persoane cântă cu fervoare aceeași melodie. Este zăpăceala Balcanilor care îți da binețe cu toată încărcătura sa vitală de inocență-inconștiență. “De Anul Nou au lucrat și acum sărbătoresc”, explică portarul încercând să acopere zgomotul asurzitor. “Cântă bine!”, urlu eu. “Sunt doar beți”, răspunde el și, în timp ce corul atacă din nou forte, mă privește precum violonistul de pe Titanicul ce se scufundă.

La miezul nopții și două minute, punctual precum moartea, trenul Timișoara-Iași se avântă lent prin zăpadă, trece peste macazuri încâlcite ale Căilor Ferate Române, pârâie, răsuflă, se oprește în fața gării din Cluj în liniștea cea mai absolută. Îi spun Foamea, trenul foamei. “Ia-l dacă vrei să înțelegi lumea noastra”, îm spusese o doctoriță pe nume Ioana. E trenul ultimilor dintre cei ultimi. Dinspre pământurile cele mai sărace ale Estului, aduce țăranii moldoveni către Iugoslavia să lucreze pe câmpurile sârbilor care, la rându-le, se duc la muncă în Italia.

Înăuntru niciun zgomot: dar trenul nu e gol. Este doar un tren care doarme. În acele vagoane oprite în ger, învăluite în proprii lor vapori, simți somnul animal al unui popor, mirosul trupurilor obosite, răsuflarea care se condensează ca într-o tarla de oi. Deschid ușa unui compartiment și în semiîntuneric percep un număr imprecis de ochi deschizându-se larg către mine. E o familie întreagă: mamă, tată, bunici, o grămadă de copii. Ce face la ora asta din noapte un tip bine îmbrăcat într-un asemenea tren?, spun privirile lor. Nu poate aduce decât rele. Îmi fac loc în liniște. Lor le e frică, nu mie.

Se pleacă. Ninsoarea încetează, luna se înalță peste Transilvania, aruncă o lumina fosforescentă peste peisajul deluros. De dincolo de păduri se înalță sute de șiruri de fum pe care adierea vântului le îndoaie în aceeași parte. Semnalizează constelația de sate, ultima poveste dintr-o lume țărănească muribundă. Într-o astfel de noapte îți trece frica până și pe tărâmul vampirilor. Femeia așezată în fața mea suspină un cântec de leagăn, mă face să mă simt mai în siguranță decât în gara din Milano. Sunt alături de oameni buni cu o răbdare infinită și ingenui. Poate că chiar această răbdare și această ingenuitate explică lungul viol al Estului.

Moldovenii mei se lasă exploatați cu ușurință. Câștigă trei mii de lire pe zi (doi euro, n. trad.) și pentru acești bani fac două mii de kilometri. Pentru ei până și dezastrul iugoslav este doar un fel de mâncare. Mănâncă orice, dorm oriunde. Copiii lor nu plâng niciodată; te observă în liniște, cu seriozitatea unor mici animale în sala de așteptare a unui veterinar. Le ofer ciocolată, le povestesc despre călătoria mea. Grupul simte încrederea străinului și o schimbă stând de veghe asupra lui în timp ce alunecă într-un somn fără vise.

Se face ziuă, trenul accelerează, coboară către văile largi ale Moldovei, grupul se trezește, intră într-o bizară agitație că și cum ar fi trecut o frontieră invizibilă. Dincolo de Carpați orizonturile își schimbă scara, devin rusești. Începe și adevărata sărăcie. În trenul foamei intră, rătăcitori, preoți în căutare de cine știe ce pomană. Un ciung năvălește în compartiment, își expune o rană îngrozitoare la piciorul stâng și întinde mâna. În ochi i se vede un licăr de orgoliu, chiar de amenințare. Acea rană e unica lui bogăție; ferească sfântul să se vindece.

“Aici câștigă numai șmecherii”, spune Constantin, bătrânul familiei, “suntem un popor care nu merită nimic”. Apoi îmi arată bătăturile pe care și le-a făcut săpând în noroiul sârbesc. Îl întreb de bombardamentele NATO. Frică? El râde din toată inima. “Nu am câștigat niciodată mult. Sârbii erau în război sau ascunși în Ungaria. Dacă le lucram pământul ne lăsau toți cartofii”. Își învârte o țigară, o aprinde. Apoi privește către marele lac de lumină unde moare Dunărea.

 

Comunismul s-a sfârșit, se spune. Dar când trenul de București lasă Moldova pentru a căuta Sudul într-un deșert alb unde nu există suflet viu, într-un nimic în care singurii munți sunt furnalele feudalismului industrial roșu, atunci e ca și cum Ceaușescu ar trăi, ca și cum te-ar privi rânjind în timp ce călătorești pierdut în dezastrul Estului, în tranziția sa către nimic. Debusolarea ta este victoria sa finală.

Gabriela e infirmieră, are părul scurt și mâini de violonistă. Câștigă o sută de mii de lire (70 de euro, n. trad.) pe lună, o leafă a foamei. “Nu vreau să emigrez”, spune, “rădăcinile mele sunt aici”. Dar acele rădăcini fac rău. Ele ascund Marea Păcăleală, industrializarea forțată a stalinismului, privatizările-fraudă ale postcomunismului, piața care golește satele mai rapid decât economia planificată. Rezultatul: azi România nu mai are nici industrie, nici pământ. Genocidul unei culturi.

Ninge, vânt puternic. La est de Carpați Berlinul devine prea îndepărtat, dispare orice urmă habsburgică. În acel nimic Bizanțul te capturează, trândăvia devine un narcotic, un opiu care îți injectează fatalism și simțul sfârșitului. Dar iată surpriza! Aproape când ai auzi rugăciunea unui muezin reapar din pulberea timpului semnele altui imperiu: cel roman.

Dinsoreanu Manase, profesor de biofizică îmi înșiră orgolios numele latine ale orașelor Daciei. “Între Cluj și Turda”, povestește el, “exista încă străzi cu marca legiunii Gemina”. Mașina timpului se mișcă acum mai repede. De unde vine, întreb, această lungă memorie a Balcanilor? Profesorul îmi da un răspuns fulminant: “Într-o așa amestecătură etnică doar istoria antică ne poate uni”. Semnul de neșters al imperiilor se naște din volatilitatea prezentului.

Pentru noi, italienii fără memorie, în schimb, romanitatea a devenit o afacere turistică. “Ah, Italia”, suspină biofizicianul, și povestește despre târgurile romane. “Cât de comunicativă, ce relaxare fantastică, ce bucurie a vieții! Dar era acum treizeci de ani, prietene. Astăzi e terminată, nici voi nu mai cântați, v-ați aruncat sufletul aiurea”.

București, Gara de Nord. Ninge ca acum 11 ani când au ucis vampirul și România se credea liberă. Aceeași mizerie de atunci, aceleași fețe în hoteluri, aceiași afaceriști străini cu curtea lor de bișnițari locali. Puține diferențele: prețurile în locul cozilor, firmele luminoase McDonald’s, limuzinele noii mafii care trec prin zăpadă sfidător și cu patru roți motrice. “Blestemații”, mârâie taximetristul. Ieri privilegiile nomenclaturii erau mai mult imaginate decât trăite. Azi bogăția este exhibata, incită la nostalgii scelerate. “Iliescu bandit, Constantinescu bandit, Ceaușescu bandit niciodată”. Noii satrapi îi par mai răi decât ultimul vampir comunist.

România este atât de distrusă încât nu se găsesc nici măcar banii pentru a curăța străzile de zăpadă. Șoferul accelerează, frânează, înjură, se înglodează, patinează în gol. E profesor, în grevă, protestează împotriva salariilor mizere, iar pentru o zi a subînchiriat un taxi sperând să adune ceva bănuți. Taie conceptele cu toporul: “Bucureștiul e alb, tot restul e negru”. Mă lămurește că dedesubt, în canale, trăiesc oameni. Cerșetori, copii, toți sub pământ precum în filmul Underground. Câini vagabonzi se mișcă în haite prin viscol, nimic nu îți spune că alaltăieri orașul avea o mare burghezie ce vorbea franceză, teatre lirice și cafe-chantant.

Candidă, prin furtună fără vânt, luminată de un lampion precum o ex Lili Marlene, în centrul Bucureștilor, o femeie pe nume Roxana deschide ușa vilei sale stil liberty scăpată de scormoneala comunistă. “Intrați, vă rog”, și îmi dezvăluie o lume vrăjită. Mobile de mahon, orologii cu pendulă, argintărie, mii și mii de cărți. E casa părinților săi, rechiziționată de pretorienii lui Ceaușescu. Democrația i-a restituit-o, dar imediat piața i-o va lua. “Nu am banii pentru a o întreține. Voi vinde tot. Apoi Dumnezeu va hotărî”.

Din nou la drum. Intercity-ul cel mai lent din lume fluieră în câmpia albă, se mișcă printr-o aură pâcloasă către asfințit, caută ultimul pod de peste Dunăre într-un capăt de lume cu mărăcini, copaci golași, ciori și stâlpi de telegraf. Se numește Bosfor. Circulă de la București la Istanbul și prcurge 500 de kilometri în 20 de ore. O medie de 25 pe oră. Ultimele movile, ultimele sătucuri cu acoperișurile acoperite de zăpadă, găini și un câine care latră. Apoi urmează Marele Fluviu care coboară de la Porțile de Fier, nevindecat în urma rănilor războaielor și a otrăvurilor peste care curge. Calea sa maiestuoasă ridiculizează “circumnavigarea” ta stupidă. “Nu trebuia decât să mă urmezi”, îți spune de pe malul bulgar și trenul trece parcă la ralanti peste apa gri, fumegândă.

“Atenție la bulgari”, îți spun românii exact cum ungurii spun despre ei. Și îți povestesc despre străini răpiți și lăsați în chiloți pe stradă. Dar la granița de la Ruse poliția e corectă, ba chiar veselă. “Italia? Viva!” Înțelegerea e instantanee. Simți că intri într-o țară cu un țesut social mai puțin stresat, cu mai puțină tensiune etnică.

[…]

 

sursa: http://totb.ro/romania-anilor-2000-vazuta-din-trenul-foamei

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s