Calator prin Romania

Fotbalul e al nostru

Grazie Totti

 

Anunțuri

O reclama amuzanta la Campionatul Mondial!


Teatrul viselor

De ce stârneşte fotbalul atâtea pasiuni în întreaga lume? Ce înseamnă participarea în Champions League și cu ce rămânem noi, de la jucători, antrenori, până la simpli spectatori, în urma participării la un astfel de eveniment? Filmul este realizat din perspectiva subiectivă a unui spectator neutru, care încearcă să înţeleagă mai bine fascinaţia oamenilor pentru acest fenomen, care are puterea de a ne influenţa pe toţi, conştient sau nu.


Imagine

Cum trag la poarta…

cum trag


Scrisoarea unui “derbedeu”

Un text via Revista Ultras

Salutari celor care isi traiesc viata pe stadion, si nu pe Romanian Ultras.
Salutari celor care stiu ca o haina Fred Perry nu te face cu nimic mai ultra` si nici mai presus decat ceilalti.
Salutari celor care stiu ca maimutareala dupa garduri nu inseamna smecherie, la fel si tentativele esuate de intrare in sectorul rivalilor, la suferinta.
Salutari celor care vin cu sufletul deschis, si nu dictati de interese, pentru anturaj sau doar pentru ca au pus la pariuri.
Salutari celor care vin la meciuri mereu nu numai in zi de derby sau cand echipa merge bine.
Salutari celor care canta timp de 90 de minute, fara a fi influentati de evolutia echipei sau de scorul partidei.
Salutari celor care raman pana la final, si nu pleaca la pauza sau in ultimele minute, zicand “da-i ba in pula mea pe astia, ca nu mai dau gol”.
Salutari celor care stiu ca peluza este locul unde se canta, si nu unde se da check-in pe facebook, si unde nu se fac poze ca sa te placa pizdele.
Salutari celor care isi iubesc echipa mai mult decat isi urasc rivalii.
Salutari celor care nu au renuntat sa vina, dupa atatea deceptii, interdictii, amenzi si batai.
Salutari celor care, desi ajunsi la o alta varsta si cu o familie intemeiata, continua sa vina in peluza.
Salutari celor care isi aduc copiii la meci, dupa modelul “din tata-n fiu”.
Salutari celor care au infruntat abuzurile “baietilor in albastru” si au suportat sanctiunile nejustificate date de acestia.
Salutari celor care, desi interzisi, isi urmeaza echipa in deplasare, vazand meciul din afara stadionului.
Salutari celor care dupa un meci in deplasare, pleaca dimineata la servici.
Salutari celor care au fluturat un steag si au ridicat un mesaj macar o data in viata lor.
Salutari celor care au aprins torte si fumigene, fara ca repercursiunile sa mai conteze.
Salutari celor care si-au pus ultimii banii si si-au mancat timpul cu realizarea mesajelor si coregrafiilor, stiind ca exista posibilitatea de a nu intra pe stadion cu aceste materiale.
Salutari celor care au scandat impotriva mafiotilor de la federatie si impotriva conducerii corupte a clubului.
Salutari celor care sarbatoresc golurile, sarind pe gard.
Salutari celor care stiu ca nu rezultatele din teren fac diferenta, ci mentalitatea si pasiunea suporterului.

Daca va regasiti in cel putin una din situatiile enumerate anterior…numai respect, domnilor!

Cu stima, Matei
Un “derbedeu”


Fularul meu

Cum se poate explica aşa ceva? Stau şi mă întreb, mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Cum poţi să faci pe cineva care nu are nici o treabă să înţeleagă ceva ce pentru tine este atât de important. Căci într-adevăr acest articol se adresează în principal ignoranţilor. Acelor ,”suporteri” liniştiţi de la tribune, acelor ziarişti, acelor părinţi, acelor prietene, în general majorităţii. Acelor oameni care nu ne înţeleg. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, nu vreau să patetizez, dar presimt că o să-mi fie imposibil.
O să încerc un scurt istoric şi categorisire formală a acestui articol ,”tifo”. Cum era de aşteptat, fularul a fost prima dată folosit de englezi. El era confecţionat rudimentar din lână groasă sub formă de dungi simple groase, bicolore în culorile clubului. Apoi, odată cu înfiriparea şi ulterior explozia fenomenului superterilor organizaţi în Italia, fularele şi modul lor de folosire (întinse deasupra capului) au fost preluate şi de italieni. Bineînţeles, cum se întâmplă de obicei, lucrurile au evoluat şi s-au rafinat. Fularele au început să se fluture deasupra capului, strânse în două (ştiţi voi..). Dar cea mai spectaculoasă evoluţie a înregistrat-o coloritul şi forma lor. Astăzi întâlnim fulare foarte late, altele foarte lungi, altele micuţe ca lăţime şi lungime. Se fabrică într-o infinitate de ţesături şi de materiale: lână, bumbac, poliester. Se folosesc şi o imensitate de culori. Nu mai vorbesc de varietatea de embleme şi simboluri. Astăzi se fabrică şi se folosesc fulare foarte specializate: pentru a-ţi afişa ataşamentul faţă de club, pentru un jucător anume, pentru a-ţi exprima ura faţă de un alt club sau chiar grup de suporteri adverşi. Sau pentru a comemora vreo dată specială ori vreun erou.Evident şi acest articol atât de drag lumii noastre a fost atins de comercialism. Cluburile scot bani frumoşi pe nişte fulare fără nici o legatură cu nimic. Vezi exemplele recente din Spania si Germania cu fulare ,,de firmă” adidas, kappa, etc. Mai grav e că şi grupuri organizate de suporteri îşi vând cu prea multă uşurinţă materialele. La început totul a pornit din dorinţa de a-şi câştiga autonomia financiară faţă de club. Apoi lucrurile au scăpat de sub control, totul transformându-se într-o industrie. Ca lucrurile să fie şi mai grave a apărut şi s-a dezvoltat teribil industria pirat. Aşa că, în zilele noastre, fularul a devenit ceva banal şi uneori trivial. S-a pierdut din respectul şi veneraţia cu care era privit odinioară. De aceea, ca o tendinţă normală, ultraşii au început să se retragă din acest curent mercantilist. Ei îşi produc propriile fulare, în serie limitată şi le poartă discret pe sub un guler, lăsând să se întrevadă doar câteva dungi. Ei nu doresc să fie asociaţi cu marea masă de ţărani care nu au nici o treabă cu fenomenul şi de fapt cu clubul respectiv. Desigur un alt factor pentru discreţia lor este persecutarea animalică la care s-a ajuns în prezent din partea forţelor de ordine. Chinurile şi suferinţele pe care le traieşte un ultras într-o deplasare nu pot fi nici măcar bănuite de restul oamenilor. În fine, asta e o altă poveste, nu vreau să divagăm.

Înnebunesc când mă grăbesc să plec la meci, băietii sunt la uşă sau mă aşteaptă jos şi eu nu-mi găsesc fularul. Unde e ?!? Ce am făcut cu el ?!? L-am uitat pe undeva ?!? Ţip la cei din casă! Când deschid şifonierul să caut altceva şi-l văd acolo parcă îmi vine să zâmbesc, parcă mă calmez: totul va fi bine. Oricum, cred că toată lumea face la fel, eu când îmi cumpăr haine noi (nu contează, jeans, geacă, tricou etc) ajung acasă şi primul lucru pe care îl fac e să le probez din nou în faţa oglinzii de data asta cu fularul la gât.

Ce poate fi mai frumos când cobori în faţa blocului şi îi vezi pe ai tăi aşteptându-te cu ochelari de soare, zâmbete pe buze şi o bere în mână. Ei, ca şi tine , cu acelaşi fular. Şi atunci înţelegi: gândesc şi simt la fel. Eşti cu ai tăi. Uiţi de tot! Când te dai jos din acel autocar şi e o dimineaţă friguroasa dar însorită. Când eşti puţin confuz de oboseală şi băutură. Când umbli pe străzile pustii ale unui oraş necunoscut. Când cei cu fulare ca tine încep să glumescă şi să se dezmorţească la o pizza şi o (altă) bere, MAI EXISTĂ ALTCEVA ?!? Îşi mai aduce aminte cineva că e certat cu prietena, îşi mai aminteşte cineva crizele lu’ mă-sa sau că şefu’ e un jegos ?!? NU ! Eşti în lumea ta!

Cu cine iţi plângi amarul când echipa ta a fost furată iar ? Ce te face fericit după ce ţi-ai luat bătaie? “Măcar mai am fularul…” Poate cineva să înţeleagă asta ?!? Răspunsul îl ştim cu toţii!

Dar noi mai ştim ceva, orice s-ar întâmpla, fularul nostru iubit nu ne va trăda, NICIODATA ! Iar eu personal mai ştiu ceva şi o spun din tot sufletul: AM CEL MAI FRUMOS FULAR DIN LUME!

Scris de Laurenţiu în revista RomanianUltras nr.2 / 2004
Vă rugăm popularizaţi acest articol pe cât mai multe siteuri, precizând şi sursa (www.romanianultras.net)


Interzise pe stadioanele din România, spectacolele pirotehnice ale ultraşilor sunt tradiţii în Grecia, Italia sau Serbia

Fanii români pot fi pedepsiţi cu până la cinci ani de închisoare în cazul în care aprind torţe pe arenele sportive

Nu există meci important în Grecia fără un adevărat spectacol cu torţe din partea galeriilor, indiferent că echipa se numeşte PAOK Salonic sau Atromitos. “Sunt interzise şi la noi, dar există un fel de înţelegere pentru astfel de lucruri. E o tradiţie a noastră”, spun suporterii greci atunci când sunt întrebaţi de show-urile pirotehnice pe care le organizează. În ţară, conducătorii fotbalului încearcă de ani buni să interzică, prin toate mijloacele posibile, introducerea torţelor în stadioane, iar acest lucru a dus chiar la situaţii aberante. Conform modificărilor din legea anti-violenţă efectuate în luna ianuarie, pedepsele pentru introducerea şi folosirea materialelor pirotehnice în incinta arenelor sportive sunt mult mai mari decât cele pentru lovirea unui jucător.

Dragomir e anti-torţe

Omul care şi-a exprimat de cele mai multe ori nemulţumirea faţă de manifestările galeriilor este Dumitru Dragomir, preşedintele LPF. El a luat poziţie şi după ultima ispravă a fanilor din ţară – galeria Petrolului a umplut peluza cu torţe la meciul cu Rapid, cu ajutorul unei firme specializate. “Această practică inflamează spiritele în rândul suporterilor”, a spus Dragomir în urmă cu două luni, după Petrolul – Rapid (0-0).

Toţi cei care vor aprinde torţe pe stadion vor merge direct la puşcărie. Vor fi luaţi de acasă, amendaţi şi băgaţi la închisoare
Dumitru Dragomir, preşedinte LPF în urmă cu trei ani

Va prezentam mai jos un articol aparut in ProSport:

La PAOK, suporterii introduc fără efort sute de torţe în stadion, chiar dacă, potrivit legilor, acestea sunt interzise

În galeria formaţiei din Salonic vin meci de meci şi câţiva preoţi. Unul dintre ei a fost la un pas să fie exclus din rândurile Bisericii pentru huliganism
Sfrrrr! “Ce dracu’…”. Întorci privirea din instinct şi roşul violent îţi face ochii mici. Te dai câţiva paşi în spate pentru a cuprinde toată imaginea si realizezi: “Dementul ăla tocmai a aprins o torţă deasupra capului meu!”. Tipul chel, care cu cinci minute mai devreme muşca dintr-un sandwich, agită acum o făclie şi urlă atât de tare încât faţa începe să ia ceva din roşul focului. Aşa începe aventura unui jurnalist român în mijlocul unora dintre cei mai fanatici suporteri din Europa. Sfrrrr!

“Ascunde astea în pantaloni”

Torţa se stinge, iar bărbatul pleacă spre porţile stadionului. Toumba din Salonic este locul în care PAOK îşi joacă partidele de pe teren propriu. Sunt orele de dinaintea meciului cu Aris Salonic, marea rivală, iar pe lângă pereţii tatuaţi cu graffiti-uri trec sute de oameni, mai toţi îmbrăcaţi în negru. Vulturul bicefal, simbolul echipei, e pretutindeni.

“Bagă sticlele astea în pantaloni şi du-te spre intrare. Vin şi eu imediat”, şopteşte Leonidas, un tip brunet, cu ochelari. E genul de om pe care te aştepţi să-l vezi la contabilitatea unei firme sau atunci când ai probleme cu laptopul, nu în dreptul unei peluze. Şi mai ales nu îndesându‑şi tuburi galbene în pantaloni. “Gata, le-am luat”, spune cu un zâmbet cu subînţeles. Tricoul său, la fel ca al reporterului, stă boţit în dreptul abdomenului şi te gândeşti că singura şansă de a intra în stadion e ca pazincii – toţi laţi cât uşa – să aibă mari probleme cu vederea. Încep întrebările. Mai toate dintre ele izvorâte dintr-o teamă evidentă: “Sunteţi siguri că putem intra cu astea? Dar dacă ne prinde cineva, ce se întâmplă?”

Cu ochii larg închişi

În Grecia, fanii rămân cu greu serioşi atunci când încearcă să îţi explice că torţele sunt interzise pe stadioanele lor. “Daa… nu avem voie…, dar…”, apucă să spună Manou, un alt suporter al lui PAOK, înainte să ajungă faţă în faţă cu uriaşii stewarzi de la Gate 4. Un salut scurt, biletul intră în turnicheţi şi toată lumea e în stadion. Rămânem în continuare naivi: “Hai că am avut noroc la primul control”. “Ha-ha! Gata, am intrat! Nu mai e niciun filtru de acum”, spun cei doi greci cu un zâmbet superior care irită. În mai puţin de două minute, pe Toumba au fost introduse opt torţe! Şi asta fără ca niciunul dintre fani să depună măcar un minimum de efort. După ce realizezi pe deplin situaţia, un sentiment ciudat te cuprinde: “Aici poţi să faci orice…”. Te întrebi cum e posibil ca din anarhie să iasă vreodată ceva bun, aşa cum pretind fanii că se întâmplă în peluza lor de la poarta 4.

“Uite-l pe «Papas PAOK»”

O dâră de fum negru se ridică deasupra stadionului. Vine din stradă însoţită de zgomotul alarmelor de maşină. Gândeşti cu voce tare: “Înseamnă că s-au întâlnit”. Oamenii, curioşi intraţi încă din timp în arenă, fug spre înaltul tribunei şi privesc în jos. “E clar, s-au întâlnit…”, repeţi mecanic, parcă pentru a primi o confirmare din jur. “Stai liniştit, nu sunt jigodiile de la Aris! Au venit cei de la protest!”, vine lămurirea lui Manou – jumătate din ghidul în lumea ultraşilor de la Salonic. În următoarele minute, totul devine clar. Fanii lui Aris nu vin pe Toumba “pentru că meciul ar fi avut şanse infime să se termine cu bine”, iar protestul în cauză a fost al suporterilor lui PAOK. “Pentru câţiva băieţi din peluză care acum sunt arestaţi. Noi nu susţinem cauza lor, pentru că au fost arestaţi pe bună dreptate. Au făcut nişte infracţiuni, lucruri care nu au legătură cu fotbalul sau cu PAOK”, continuă grecul. Peluza se umple rapid, în timp ce restul stadionului rămâne aproape gol. “Acolo stau oamenii comozi, vin mai târziu la meciuri”, e ironic Leonidas, care arată brusc cu degetul spre culoarul din faţă pe care se intră în stadion. Faci ochii mari. Apoi taci câteva secunde. Întorci privirea în stânga şi în dreapta cu gândul că ceilalţi din jur îţi vor explica anomalia. Nimic… Întrebi, chiar dacă eşti stânjenit de calmul celorlalţi: “Ce caută un preot aici, în galerie?”.

Acelaşi rânjet superior care devine tot mai enervant apare pe feţele celor doi: “Ce, nu ştiai?”. Nu-ţi rămâne decât să ridici umerii şi să iei faţa omului care întreabă “De unde Dumnezeu aş fi putut să ştiu că preoţii greci sunt şi ultraşi?”

Trei preoţi şi ora rămasă până la start

Povestea preoţilor din galerie este una cu care fanii lui PAOK se mândresc: “Nu cred să existe aşa ceva la o altă echipă”, spun Leonidas şi Manou. Cel mai bătrân dintre ei este Christos Mitsios, un membru marcant al galeriei din Gate 4. Preotul trecut de 60 de ani a avut însă de suferit din cauza pasiunii sale pentru PAOK, după ce un videoclip cu el în mijlocul ultraşilor a ajuns pe internet. “Cânta alături de alţi băieţi un cântec împotriva lui Olympiakos. Avem o scandare specială pentru preot: «Părinte, părinte, vino să le-o tragem ăstora din Pireu»”, explică Leonidas. Iar Biserica din Grecia a vrut să-l scoată pe Mitsios din rândurile ei pentru legătura sa strânsă cu galeria. Lucru imposibil de realizat din cauza protestelor fanilor! Aceştia au ieşit în stradă şi au organizat campanii de susţinere pentru preotul-ultras până când Biserica l-a repus în funcţie.

Rămâi cu privirea îndreptată spre bărbatul cu barbă şi sutană care stă la câteva scaune în faţa ta şi simţi cum două mâini se prind de umerii tăi. Apoi încep să sari. Şi sari până când pe tricou apar urme de transpiraţie, iar inima bate mai tare decât tobele din faţa peluzei. În scurtele pauze te repezi spre sticla de apă de sub scaun. Iar cântecele par să nu se mai oprească, spre amuzamentul lui Manou, care observă chinul jurnalistului.

– Pare că ai obosit…
– Un pic, nu sunt obişnuit…
– Ha-ha! Şi până la meci mai e o oră, ha-ha!
– Poftim?!

Te uiţi imediat la ceas, iar confirmarea vine ca o palmă peste frunte. Eşti epuizat, picioarele te dor mai rău decât după o zi agitată de lucru şi meciul nici măcar n-a început?! Continui să sari şi să ţipi, chiar dacă prinzi cântecele precum lăutarii, după ureche, doar pentru a nu strica armonia miilor de oameni în negru. Pe gardurile peluzei, tricourile, steagurile şi fularele galbene – ale lui Aris, bineînţeles – ard de minute bune. Fumul te îneacă. Doar pe tine, pentru că ceilalţi au toţi fularele trase peste gură şi nas.

Sfrrrrrrrrrrrr! Sfrrrrrrrr! Recunoşti sunetul. Sunt sutele de torţe introduse în stadion, care acum acoperă totul. Senzaţia te goleşte de orice temeri şi priveşti fascinat în marea de fum roşu. Meciul a început şi pe teren. Cu două ore întârziere faţă de cel din tribune.

Cântecul nu s-a oprit până la final, iar alte zeci de torţe au aprins stadionul la fiecare dintre cele patru goluri ale echipei lui Costin Lazăr. Ieşi din stadion răguşit, cu tricoul mototolit şi esti transpirat leoarcă. Te uiţi în jur şi îţi spui: “Aş vrea să fiu, măcar un minut, jucător aici”.

Aşa ceva nu există în Europa! Suporterii trăiesc pentru PAOK, vin şi urmăresc antrena-mentele, sunt implicaţi activ în viaţa echipei. O asemenea atmosferă am văzut doar în America de Sud
Ilie Dumitrescu, ex-antrenor PAOK

Când te uiţi în tribune la ceea ce fac oamenii aceştia, te simţi cu adevărat fotbalist. La primul meci aici, în timpul încălzirii, eram mai mult atent la tribune decât la exerciţii
Costin Lazăr, mijlocaş PAOK

Sursa: ProSport


O femeie parcheaza ghidata de suporteri beti


Viralul de duminica


Pod Grant

Povestea unui cartier dar si o scurta prezentare a istoriei batranului Giulesti si a galeriei giulestene:

http://www.realitatea.net/emisiuni/strictsecret.html